Presupun ca fiecare om are niste amintiri despre care poate zice ca le va duce cu sine pentru tot restul vietii sale. Vremuri, locuri, simtiri si reactii asociate acestora. Valabil si pentru mine. O parte dintre aceste amintiri fiind legate de oraselul Ineu (AR), anii '80...1992. In plus, imediat dupa revolutie, au urmat eforturile lu' taica-meo de a recupera niste paminturi in jurul acelui oras (ma rog, si prin zona sudica). Desi fotografiile nu erau atit de facile atunci, voi pastra vesnic in memorie drumurile noastre de recunoastere, de prin '90..'91, cu Oltcit-ul, prin Svaitarii, Istalaul de Piatra... si alte zone de astea in jurul Ineului, ne apucase seara, ne mincau tintarii... dar partea inedita avea sa se consolideze in timp. Aveam si ceva pasune linga Cris, unde atunci erau plantati meri... super-bio si cu niste merisoare de foarte buna calitate. Eu obisnuiam sa stau in partea stinga a masinii, in spatele soferului... nu mai uit nici senzatia mersului in vint, strecurindu-ma adesea aproape de jumatate pe geamul lateral, in afara masinii. Sau vacanta in care luasem cu noi bicicleta (care cred ca implinise un an si suferise revizia din beciul blocului lu' Normalu', adica in 1991)... si mergeam cu ea prin apa de juma' de metru, in Cris... ceva deosebit. Sau munca intensa la fundatia casei... in vara lui 1991. Aveam vreo doua imagini scanate, dar am uitat sa le iau de acasa. Mai am extrem de vie si viziunea "drumului de fer" (sinei de tren) privit din virful nucului de la strada (unde adesea ma urcam). Nucul era vizavi de proprietatea noastra, dincolo de ulita, iar la alti 6..7m nu era alt rind de case, ci era linia de tren. In fine, ultima vacanta de vara in 1992... cind eram proaspat tracut la epoca mea optico-astrometrica... si facusem acolo doua monturi azimutale din lemn, cu mijloace de care dispuneam, doar ca am ramas cu un regret destul de mare ca n-am luat nici una dintre ele cu mine, nici in anul urmator nu mi-au fost aduse... cind, prin '93 si finalizare in 1994, maica-mea impreuna cu "sfatuitorul" ei au vindut totul pe acolo (inclusiv casa, cocioaba pe terenul careia mai planuise taica-meo sa ridice o casa). Au fost toate astea cindva...
Eu eram mai atasat de Ineu, iar fratele ("sfatuitorul") probabil de Sighisoara. Deci si atunci a decis el pentru mine. Eu doar am fost pus in fata faptului implinit... maica-mea zicindu-mi ca trebuie sa vindem, ca nu poate plati atitea impozite, sau sa le platesc eu.... ceea ce era o replica total nepotrivita din partea unui parinte catre un copil de 13..14 ani (parinte si a doi baieti). Ei vedeau paminturile alea ca pe o povara, si trebuiau sa scape de ele.
Abia in urma cu vreo doua saptamini, am ajuns din nou la o confruntare partiala cu trecutul din urma cu 30 ani, o situatie in care sa conteze si optiunea mea. Cind prima persoana care m-a intrebat in mod real daca sint de acord cu vinzarea terenurilor a fost un notar din Craiova. Doar terenurile extravilane erau in discutie, vinzarea initiala fiind nula de drept, actualii proprietari avind nevoie de acte in regula. Inutil de precizat cit de rau m-am simtit si acum, acceptind sa semnez (fara pretentii ca mascarada asta de vinzare stipulata in acte macar acum sa fie reala), doar pentru a nu deteriora grav relatiile mele cu maica-mea in prezent. Tot in fata notarului, "sfatuitorul" de pe vremuri era primul dornic sa finalizeze prostia si sa si-o asume el in numele tuturor (vazindu-se doar pe sine in ecuatie).
Uneori, alambicarea asta legislativa, cu atitea contra-semnaturi, e menita sa te protezeje de propria prostie si greseli, sa-ti dea sansa sa mai corectezi ceva. Eu puteam bloca vinzarea, ori sa am pretentia de a fi reala pe cota parte care-mi revenea, tocmai pe motiv ca si viitorul meu fussese influentat, iar abia acum am fost consultat pentru prima data. Daca ar fi fost vorba despre terenul intravilan cu casa de o aveam acolo, sigur blocam "revinzarea".
Mai pot doar sa am grija la Craiova, sa nu ma scoata schizofrenucul ala cu curu'n balta. Lui i-ar conveni sa vindem toata gradina pe nimic, sa se devalorizeze proprietatea prin divizare... fiindca atunci ar avea sa-mi plateasca mai putin acea despagubire! Noi parca sintem o fire mai fatalista, asa... mergem singuri cu capul sub ghilotina. Inclusiv la intrevederea cu doctorul, maica-mea imi facea semn ca sa las asa pretul (240 e/mp), sa nu cer mai mult. Ea foarte usor cade prada chestiilor psihologice. Au pus presiuni si pe mine... se mai schimbasera un pic datele (nu detaliez), incit week-endul trecut am ajuns sa accept verbal (telefonic) vinzarea a 200mp la 55000 euro... dar imediat, in loc sa ma bucur, m-am simtit oribil, ca dracu, pentru ca nu era deloc in regula. Daca sulta ar fi fost asumata, putin mai conta pentru mine, doar ca eu sint pe proprie raspundere in vinzarea asta si am regindit situatia, formulind o scrisoare foarte argumentata, care se finaliza printr-o a doua oferta (prima nu fusese acceptata timp de peste o saptamina), in care am marit pretul de la 300 la 325 euro/mp si o plafonare la 160mp, care nu-i deloc neglijabila ca gradina in centrul orasului. Noul pretul ar fi la 65% dintr-o estimare inca precauta la 500 euro (cit ii justificasem doctorului) pt. asa-zisul teren normal. In mod pragmatic, ar accepta, dar daca isi pune orgoliul inainte, nu. Nici nu ma mai intereseaza, am gindit la rece care ar fi pierderea maxim suportabila pentru mine (legal fiind jumatate din diferenta creata), si ala va ramine pretul (evident ca am gindit si cam toate variantele de finalizare a succesiunii, care nu-i deloc clara). Aveam nevoie de o iesire din problema asta, pentru ca riscam sa fac o grava prostie, a carei povara ar fi trebuit s-o duc toata viata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.